Istorie

Comuna Câlnic

Localizare și trăsături

Localitatea Câlnic se află în sudul județului Alba, în partea de vest a Depresiunii Apoldului, într-o zonă colinară străbătută de valea pârâului Câlnic, afluent al râului Secaș.

Spre sud, așezarea este străjuită de Dealurile piemontane ale Sebeșului, prelungiri ale Munților Cindrelului. Înspre nord se învecinează cu Podișul Secașelor.

Orașele cele mai apropiate sunt Sebeșul (13 km spre NV) și Sibiul (49 km spre SE). Satele din împrejurimi: Petrești, Săsciori, Căpâlna, Răhău, Reciu, Gârbova, Cărpiniș, Miercurea Sibiului au interesante situri și monumente istorice.

Localitatea este o așezare de tip adunat, formată pe terasele inferioare ale pârâului omonim, altitudinea în centrul satului fiind de 328 m. Zona cea mai veche a vetrei locuite, Strada Principală, se desfășoară pe malul stâng, constituind axa principală a satului.

La Câlnic săpăturile arheologice demonstrează o continuitate de viețuire, începând cu așezarea neolitică și cea din epoca bronzului, la vestigiile dacice si romane, ori din epoca migrațiilor până în evul mediu.

Numele localității, amintit mai întâi la 1269 (villa Kelnuk) este de sorginte slavo-română, după cum susține Nicolae Drăganu. Toponimul a fost preluat de sași (Kelling) și de unguri (Kelnek).

Numele de Câlnic este frecvent întâlnit în întreg spațiul locuit de români, mai cunoscute fiind cele din Caraș-Severin sau Gorj. Malul stâng al pârâului era locuit predominant de comunitatea săsească, iar pe malul drept, în zona mediană a satului se află cetatea, fostă reședință nobiliară, biserica evanghelică și casa parohială.

Pe același mal drept, la sud și sud-vest de centru s-a dezvoltat cartierul românesc, românii fiind prezenți, se pare, încă din secolul al XVII-lea. În 1733 erau 220 de familii, ca la 1857 numărul românilor sa fie mai mare decât al sașilor cu 200 de suflete. În mijlocul cartierului se află noua biserică ortodoxă, construită între 1960-1969, pe locul vechiului lăcaș ce data din 1792.

DONJONUL

Turn semicircular, dublă incintă, donjonul şi turnul de poartă Reședința inițială cuprindea prima incintă, un edificiu patrulater de sub capela actuală (probabil un donjon inițial din care s-au ridicat numai fundațiile, fiind repede abandonat). Adrian Andrei Rusu presupune că acesta ar fi fost însă numai un altar rectangular al capelei.

Donjonul actual a fost ridicat în jurul anului 1272 și are o formă dreptunghiulară. A fost numit și Turnul Siegfried, iar grosimea zidurilor lui ajunge la un metru. La început avea numai 14 m înălțime, dar a fost ridicat ulterior la 20 m. La parter se afla o pivniță boltită în semicilindru. Aceeași boltă semicilindrică o întâlnim și la primul etaj, iar celelalte niveluri nu mai au boltă, ci tavan.

Tot la primul etaj, pe peretele de vest, exista și un șemineu, iar în săpătură au fost descoperite și fragmente de cahle. O dată cu lucrările de restaurare conduse între 1962-1964 a fost descoperit ancadramentul bipartit al unei ferestre, cu câte trei lobi în fiecare dintre cele două părți, care indică o fază gotică timpurie, poate din a doua jumătate a secolului al XIII-lea.

PRIMA CURTINĂ

Incinta inițială includea spre nord-vest un turn de poartă rectangular, prevăzut cu hersă (ale cărei urme sunt încă vizibile) și completat probabil de un pod mobil. Contemporane cu prima incintă erau probabil și un șanț adânc de 3 m și lat de 10 m, și un turn patrulater de pe latura de sud. Într-o altă etapă, care aparține tot reședinței nobiliare, a fost ridicată capela, datată cu monede din vremea regilor Bela al IV-lea și Ștefan al V-lea.

Lucrările de restaurare și decapare au scos la iveală existența într-o primă etapă a trei ferestre dreptunghiulare ușor arcuite în partea superioară pe peretele de vest și una pe peretele sudic. Cele două ferestre gotice, vizibile și astăzi, au fost construite ulterior și datează de la mijlocul secolului al XIV-lea. Pe arcul triumfal se păstrează urmele a două picturi murale succesive, cea mai recentă reprezentând un bust al lui Christos.

CETATEA ȚĂRĂNEASCĂ

În secolul al XIV-lea au început o serie de procese de partaj ale posesiunilor greavilor, odată cu decăderea rolului lor politic. În 1388 moare greavul Ioan, ultimul moștenitor pe linie bărbătească, și cetatea intră în posesiunea familiei greavilor de Vingard, moștenitorii pe parte feminină. În 1430 cetatea este vândută de către Johann Geréb de Vingrad comunității săsești, care o cumpără.

În a doua jumătate a secolului al XVI-lea fortificația a fost adaptată noilor cerințe, o dată cu răspândirea armelor de foc: este ridicată a doua incintă, în escarpa vechiului șanț, iar donjonul este înălțat cu încă un etaj. Tot atunci se ridică barbacana și turnul-bastion în formă de potcoavă, și se înalță prima curtina primară. În același timp, o dată cu demontarea parțială a drumului de strajă, au fost adosate cămări de provizii pe zidul primei incinte.

BISERICA

La o mică distanță de cetate se află fosta casa parohială evanghelică, construită în secolul al XVI-lea și mărită în 1779. De la ea se ajunge la biserica « din Deal », înconjurată de cimitir.

Se presupune că ar fi fost construită în secolul al XIII-lea, dar structura de astăzi datează din secolul al XV-lea, fiind mult modificată în secolul al XIX-lea, fapt care a determinat aspectul actual neogotic. Înăuntru se mai păstrează două tabernacole și portalul gotic al sacristiei.

FORTIFICAȚIA

În jurul donjonului exista o incintă ovală cu un turn spre sud și cu un turn poartă la nord, iar în jurul curtinei a fost săpat un șanț de apă. Probabil că mâna de lucru era locală, de vreme ce în anul 1291, pe când se făceau lucrări de restaurare la catedrala din Alba Iulia, trei dulgheri sași din împrejurimi au construit căpriorii noului acoperiș. Fortificația de la Câlnic este astăzi pe lista Patrimoniului Mondial UNESCO.‍

CERCETAREA

Între anii 1961-1964 au fost conduse lucrări de restaurare de către Direcția Monumentelor Istorice, sub coordonarea arhit. Ștefan Balș, în paralel cu săpăturile arheologice desfășurate de Radu Heitel.

Din 2003 au fost conduse lucrări de amenajare pentru spațiile expoziționale și pentru cazare, cetatea fiind transformată într-un centru cultural știintific internațional. Singura săpătură arheologică este cea a lui Radu Heitel (1963-1964) și rezultatele cercetărilor sunt majoritatea inedite. În 1996, în timpul lucrărilor edilitare, au mai fost descoperite unele materiale, dar fără context clar.

Între aceastea se numără încă un fragment de cahlă și materiale folosite la turnarea unui clopot din sec. XVII-XVIII, descoperite în gangul barbacanei.